“Hai dragă, nu mai plânge, ești puternic(ă), nu trebuie să bagi în seamă lucrurile acestea!”
“Eeee, dar ce ți-a făcut, nu mai plânge pentru atâta lucru!”
“Hai, dragă, nu mai fi pârâcioasă, nu trebuie să-ți pârăști colegii!”
Sunt aceste îndemnuri oportune și benefice pentru un copil în formare, atunci când suferă din cauza comportamentului altor copii? Ce creează acest gen de abordare pentru un suflet care face primii pași în lume, care învață să se manifeste într-un cadru nou, cel social? Ce creează pentru copiii care prin comportamentul lor ajung să provoace lacrimi, suferință, umilință semenilor lor, fără ca cineva să le atragă atenția asupra repercusiunilor acțiunilor lor?
Lumea a fost deseori asemuită cu o junglă în care supraviețuiește cel mai puternic și, la nivel declarativ, cu toții dorim să o schimbăm. Când vine vorba însă de a acționa în această direcție, cei mai mulți dintre noi tăcem sau rămânem blocați în aceleași tipare moștenite de la părinții noștri.
“-Lasă, dragă, că o să tot întâlnești oameni răutăcioși, trebuie să te călești!”. Și această frază am mai auzit-o și stau și mă gândesc că tare păcat este ca și următoarele generații să perpetueze această paradigmă. Cum ar fi dacă cei mici ar fi încurajați să pună limite, să nu permită să fie abuzați? Cum ar fi să simtă sprijin din partea adultului prezent la bullying, să simtă că se poate baza pe autoritatea căreia i se adresează? Cum ar fi ca sentimentele și manifestările de sensibilitate să fie acceptate ca fiind normale și în regulă, fără ca fiecare lacrimă să fie desființată cu brutalitate sau luată în derâdere? Cum ar fi să învățăm compasiunea și disponibilitatea de a ne fi alături unii altora în momentele în care suntem triști? Cum ar fi să răspundem cu: “Îmi pare rău că ești trist(ă), pot să te ajut cu ceva?” Cum ar arăta lumea cu oameni formați așa? Cum ar fi lumea fără să ne întrecem care e mai grozav?
Tema este complexă, se poate dezbate la nesfârșit în jurul ei, dar ultimele evenimente din viața de școlar a fiicei mele m-au făcut să-mi pun aceste întrebări. M-am simțit de multe ori fără răspuns, neputincioasă, nu am știut să-i fiu alături. Poate că ea are nevoie să experimenteze aceste lucruri, poate că și eu am lecțiile mele de învățat. Știu că rolul meu este să o susțin în drumul ei de a deveni adult independent care se descurcă singur în “junglă”. În mine se dă însă o luptă intensă între dorința de a o proteja și cea de a o căli, de a o lăsa să găsească singură resursele pentru a impune acele limite prin care ceilalți să nu o rănească. Rămâne, pentru mine, valabilă dilema despre când, cum și în ce măsură este nevoie să intervin, să semnalez că există moduri diferite de cele cu care am fost învățați de a gestiona conflictele între copii. Oare tăcerea mea susține acel gen de comportamente pe care le vedem la știri, cu copii bătuți de colegi la școală fără ca nimeni să intervină?
Momentan îi sunt alături fetei mele prin a o asculta, prin a-i valida sentimentele și a-i pune întrebări ajutătoare pentru a-și găsi singură soluțiile. Între timp, mă voi întreba și pe mine care sunt acele situații în care îi las pe ceilalți să mă rănească, ce limite este nevoie să impun la rândul meu, unde este nevoie să mă detașez și să nu iau personal afirmațiile denigratoare ale altora? Uneori situațiile care ne apar prin alții sunt de fapt despre noi, iar rezolvarea vine prin propria vindecare.
Lasă un răspuns